Lumina dimineții îmi rănește ochii obosiți și rătăciți printre vise.

O rază dureroasă de soare pătrunde prin fereastra rece a dormitorului meu demult uitat, distrugându-mi liniștea interioară. Întorcându-mă cu fața la perete, raza nerenunțând se încăpățânează să mă lase să adorm. Îmi atinge ușor omoplații goi, iar eu tresar precum un om mort care s-a trezit după un somn etern. ,,Dispari rază de soare, îmi doresc să dorm…Și ce dacă e dimineață?!Mai vreau să visez…”. Cu ochii pe jumătate închiși chicotesc încet văzând că raza a ridicat însfârșit steagul alb.Dispariția ei mi se părea un lucru irealizabil.Deși extrem de surprinsă, mă decid să mă culc la loc.Nu trecură nici două minute și o mare dezamăgire mi se așeză pe suflet.Raza, șireată cum e ea, se întorsese cu alte rude apropiate. Lumina aprinsă în mine clopote de melancolie.Chinuită de soartă, m-am ridicat din patul plin cu vise, apoi am făcut câțiva pași către fereastra rece.

Priveam prin geam cum realitatea râde de mine.Urăsc diminețile…